Se duce zilele astea o batalie crunta in sufletele stelistilor de pretutindeni. Daca sa strangem din dinti si sa luptam in continuare pentru idealuri si valori sau sa facem un nou compromis (al catelea oare?) in numele iubirii pe care i-o purtam clubului.
Personal, voi accepta toate privirile ciudate, toate comentariile ironice si acuzatoare ale interlocutorilor mei, fie ei unii spontani, fie permanenti. Le voi permite linistit sa ma priveasca in continuare ca pe un paria, ca pe un ciudat, inalienabil ideilor fixe si valorilor pe care ei le venereaza. Si asta pentru ca am citit odata undeva ca pentru orice fel de progres e nevoie de o lupta cu societatea. Nu ma sperie nici macar faptul ca omul mediu e centrul gravitational al unui popor si ca poporul insusi se autoguverneaza in functie de mentalitatea, ideile, valorile si reprezentarile despre lume specifice acestei entitati colective covarsitoare-omul mediu. Da, ma voi lasa umilit de acest om mediu, consolandu-ma cu ideea ca mi-am pastrat fruntea sus, coloana dreapta, demnitatea si onoarea nepatate. Si mai ales pentru ca eu, unul, sunt sigur ca am inteles in profunzime ce e acela “Un club curat mai presus de toate”.
Ii voi lasa pe ei sa-si cante iubirea pentru culori, iar eu voi ramane acelasi disident nostalgic si tampit care mai poate visa inca la Steaua aia demult apusa. Le voi gasi circumstante atenuante si voi arunca vina capitularii lor pe seama maladiei genetice a unui popor care-a fost in stare sa inventeze cele mai hidoase vorbe ale omenirii: “capul plecat sabia nu-l taie”
Numai ca, vorba imnului, eu prefer sa mor mai bine in lupta cu glorie deplina, decat s-ajung sclav iarasi pe vechiul meu pamant. Iar ca mine, sunt sigur, mai sunt atatia. Atatia care nu mai pot da inapoi in ruptul capului, atatia care nu uita si nu iarta, atatia care au credinta nestramutata ca ai nevoie de moarte ca sa poti invia. Da, acuzati-ma de idealism, eu asta sunt si asta simt. Ca asta nu-i Steaua mea atat timp cat ma simt inca stingher in propriul stadion, asa ca mai am puterea sa cred si-acum in plecarea ultimului gibon.
Va las pe voi, cei care ati obosit, cei care-ati fost rapusi, sa va mintiti singuri. Sa va faceti ca nu vedeti, sa fiti orbi, sa ascundeti inca o data mizeria sub pres. Va las voua onoarea de a fi manipulati. Eu, si altii ca mine, inca mai avem spirit de lupta si intelegem ca un club curat mai presus de toate nu inseamna ca 12 jucatori de fotbal ieftini si adunati in graba sa ma faca sa uit toate umilintele si ranile pe care le-am indurat atatia ani. Si nu, nu-mi puneti placa cu nea Imi si Piturca pentru ca am sa va amintesc ca s-a protestat si pe vremea lui Hagi sau a lui Lacatus. Nu-mi spuneti nici de Bumbescu, Majearu, Balan, Sames, Troi, Aelenei si ceilalti. Ei sunt, de fapt, cei a caror amintire imi da puterea sa merg pe drumul meu desi ma doare. Ma doare pentru ca si mie mi-e dor de Steaua ca si voua. Dar mi-e dor de-o alta Stea, nicidecum de patachina asta fardata si revopsita care va este voua indesata pe gat azi.
Intr-un fel, e spre binele meu. Pentru ca, la o adica, intr-un final, indiferent care va fi acela, voi fi mandru sa stiu c-am facut tot ce-a tinut de mine sa-mi urmez idealurile. Iar faptul ca din ce in ce mai multi se ascund dupa degete semnandu-si sentinta nu poate decat sa ma bucure. Pentru ca-n orice razboi pe masura ce trec ani, soldatii supravietuitori se cheama veterani. Vor ramane sa duca lupta asta cei cu adevarat bolnavi de Steaua, cei puternici, cei care-si reprima sentimentele in numele idealurilor.
Eu n-am obosit sa sper. Sunt intr-adevar scarbit, dar stiu ca asta-i calea. Sa nu uitam niciodata cine suntem si de unde venim. Timpul va fi cel care-mi va da sau nu dreptate. Pana atunci, o sa ma chinui teribil privind banderola aia sfanta pe bratul lui Banel…
