Somnul ratiunii naste monstrii. Si,sa ne fie clar: nu geygey a creat Steaua ci Steaua l-a creat pe el. Adica a fost si inca mai este pentru acest personaj doar o rampa de lansare spre raza vizuala a unei societati romanesti in plin proces de otevetizare. A sarit pe trambulina asta imensa,si-a castigat imaginea asta dubioasa (paranoica),si, adulat fiind de catre cetatenii otevisti(adeptii acelui atat de romanesc “nea` gigi”) penduleaza prin fata noastra,jongland cu renumele si istoria unui club pe care l-a facut de mult de ras.L-a patat.Prin simpla lui detinere.

Astazi,”nea gigi” a socat audienta. In numele Stelei,club sinonim cu performanta,proprietarul ilegal si imoral al unui asemenea giuvaer,geygey arunca bomba.Adica ne face o ironie.Ne anunta drastica lui decizie.Paranoicul gand ca nu-l mai intereseaza campionatul. Pai bine bre`.Asa ne-a fost vorba? Hai ca de << amarata>> aia de Cupa uitaseram ca n-o mai vrei.Ca n`aduce goromei. Da` mata` te-ai plictisit bre` si de titlu` de campioana? Ce-ai cu el ? Hai nu te mai da dupa cires ca ne-am prins si noi demult ca ti se rupe tie de Steaua noastra. Tu vrei doar banii Ligii si intretinerea capitalului de imagine pe care tot ea ti l-a creat. Nu conteaza ca`i imagine buna sau rea. In fond-cea mai buna publicitate e aia in care esti vorbit de rau. Rau` prinde la otevisti. N`ajungea Elodia la episodu` 200 daca nu era asa.

Da` nu era mai bine bre` daca luam noi titlu`? Erai si mata fericit ca nu tre` sa te mai bati cu musulmanii pentru peschesu` uefii. Nu mai trebuia nici ajutoru Sfintei Fecioare bre. Ce sa se mai bata ea cu Allah? Statea si ea`n banca ei si noi linistiti asteptand tragerea la sorti. Acum,te`a batut Dumnezeu si ti`a scos Stambulu`n cale. Nah seca-ti-ar contu` sa vedem pe unde mai scoti camasa. Asa`ti trebuie bre` daca e atat de neimportant un titlu de campioana. Daca s-ar ajunge in Liga de pe locu 4 ca la italieni ala ar fi maretu` tau obiectiv.

Ca deh,tu te`ai ajuns. Defapt ai zis`o si azi. Ca “Nu vreau sa mai pun asa mult suflet si nici sa ma mai consum asa mult. Pana la urma, eu am demonstrat ceva in fotbal: am jucat de doua ori consecutiv in Liga Campionilor, o semifinală de Cupa UEFA… Inainte ma consumam foarte tare, dar acum imi impun sa stau mai lejer. Voi lua fotbalul ca pe un hobby, ca pe o distractie, cum e si normal, nu sa imi afecteze mie sanatatea”

Gura pacatosului numai minciuni vorbeste. Cum bre` tu ai jucat de doua ori consecutiv in Liga?Tu ai pierdut semifinala cu Boro? Ce ai jucat bre`,atacant ? FUNDas? Antrenor te cred ca mai joci cand ti se ridica matale.Si la ce talente`ti dai prin cantonamente cand jonglezi cu besica n`ar fi de mirare sa te bage Laca pe stanga. Macar matale sa scapam -la naiba- de Banelinho asta. Sa vii tu,atotstiutorule,Giginho.Sa vedem ce poti.

Da` lasa bre` ca omu`n viatza`i trecator. Am auzit`o eu,la o betie, intr`o melodie fraza asta . Asa ca vine ea si vremea ta. Barbat n`ai fost ca ai facut numa` fete. Asa ca va fi bine. Steaua nu esti tu bre`.

Steaua e nemuritoare. Domnia ta aici e doar o toamna posomorata in istoria ei mareata. Tu pentru Steaua nu insemni nimic. Si cand n-oi mai fii ,nimeni n`o sa mai stie cine`ai fost. LASA`NE BRE`! VEZI`TI DE ALE TALE! DE CAZINOURI DE GRATARE… si o sa te lasam si noi ca n`avem nimic cu matale. Avem cu Steaua!

Pleaca din Ghencea!

STEAUA SUNTEM NOI! SEMPER SUPERIORES!

In urma tragerii la sorti a turului al 3-lea preliminar al Uefa Champions League editia 2008-2009 ,Steaua a aflat adversarul care va trebui eliminat pentru accederea in grupele Ligii Campionilor pentru a 3-a oara consecutiv. Galatasaray Istanbul(campioana Turciei) este echipa cu care Steaua se va duela in ultimul tur dinaintea grupelor. Turul acestei duble manse va avea loc la Istanbul pe 12/13 august,returul urmand a se disputa in Ghencea pe 26/27 august.

Norocul Stelei de anul trecut,atunci cand a dat,pe rand,de Zaglebie Lublin si Bate Borisov nu i-a mai suras si astazi,cand sortii au hotarat o confruntare teribila intre doua mari echipe ale estului Europei.

Steaua are amintiri frumoase cu fosta detinatoare a Cupei Uefa si a Supercupei Europei.In 1989 marea echipa a militarilor elimina Galata in semifinalele Cupei Campionilor (dupa 4-0 in Ghencea si 1-1 la retur). Dealtfel,amintiri frumoase avem in general cu echipele din Turcia.Trebuie doar sa ne aducem aminte de dubla cu Fenerbahce din 1997 din Cupa Uefa in urma careia am ajuns in turul 2 (dupa 0-0 in Ghencea si 2-1 la ei) sau de “mai recentul” Steaua-Besiktas Istanbul 2-1 din grupele Cupei Uefa in noiembrie 2004.

Pana la urma n-a fost nici Brann Bergen,dar nici Atletico Madrid.  E Galatasaray Istanbul.

Semper Superiores

…”Steaua fara Becali ducea lipsa de bani,Steaua cu Becali incepe sa duca lipsa de fotbal “….

Catalin Tolontan (Gazeta Sporturilor)

Sperantele noastre intr-un sezon reusit,intr-o noua Steaua,s-au destramat lafel de usor cum se inchegasera. A fost de ajuns infrangerea cu plaiesii lu` porumBOYu ca sa ne dam seama de adevarata fata a echipei. Pentru ca-se vede treaba-ne`am imbatat cu sifon dupa meciul cu Roma lui Spaletti. Nu ca n-ar fi jucat Totii(marea vedeta),Mexes sau Doni. Baietii aia erau musafiri,venisera undeva la sarbatoare si nu puteau sa sufle ei in lumanari. A fost 3-1 atunci cu o echipa aflata pregatiri de 5 zile si toata lumea a uitat brusc de Swindon Town,Victoria Plzen,Nurnberg ori Besiktas. Si am gresit. Pentru ca adevarata fata a Stelei a iesit la suprafata in meciul de la Vaslui.

E drept,a fost gafa de cascadorii rasului a lui Zapata. In mod normal n-ar trebui dramatizat,mai sunt 33 de etape si orice se poate intampla. Ar fi insa necesar si obligatoriu sa vedem barna din nasul nostru(cel pe care`l purtam cam pe sus degeaba). Echipa e rupta`n doua. Si pe langa asta se mai adauga si presiunea implicarii creditorului. S`o luam usor. Arthuro,Kapetanos,Thiago,Banel Nicolita-cu jucatorii astia unde vrem noi sa ajungem? Sigur,o sa`mi spuneti ca le trebuie adaptare unora dintre ei.Hai ma lasi! Daca`s fotbalisti joaca si desculti si treziti din somn.

Ce vad eu la Steaua e ca nu vad nimic. Adica nimic nou. Incercari lamentabile de a construi.Mingi aruncate aerian de stoperi direct spre varfuri. E si vina jucatorilor. E si a lui Lacatus. E si a lui Becali.

Hai sa contabilizam. Goian pe banca. WTF? Rada in afara lotului. Banel titular. Astea sunt greseli impardonabile care sa vad de pe luna. Si daca tinem cont de ele,jocul(adica turca) practicat devine logic.

O echipa de fotbal normala si sanatoasa construieste- logic-cu mijlocasii. La Steaua cine sa construiasca? Szekely singur? Cu toata valoarea lui,n`are nicio sansa singur. Thiago si Ov Petre sunt inchizatori asa ca pe centru nicio sansa de a realiza ceva.Niciuna. Pe stanga Banel…no comment

Ramane intrebarea de ce joaca Dayro in mijloc?sau(Doamne!) lipit de tusa cum l-am vazut aseara cand el e un atacant veritabil.Cand a venit de la Once Caldas era golgheterul Columbiei cu 17 goluri in tot atatea meciuri. Lafel de dubioasa e lasarea lui Goian pe banca,in fapt o bataie de joc la adresa unui asemenea fundas.Titularizarea lui P.Marin in detrimentul lui Nesu….

Sa fim indulgenti si sa le mai acordam timp lui Arthuro si Kapetanos.Desi rezultatul e clar. Unde esti tu Thereau?

Potential exista.Ar mai trebui si ceva minte.  Pentru ca vedem cu totii cum joaca Ochirosii pe stanga si cum o face Banel.Pustiul asta dribleaza,scoate adversarii din joc,centreaza.Lucruri pe care Banel nu le cunoaste.Si puteti spune ca-i tanar si nu are experienta. Asa si? E mai bun,sa fie titular,sa avem curaj cu el.

O necunoscuta e si folosirea lui B.Stancu ca mijlocas. Cand baiatul e defapt lafel de atacant ca si Dayro…

Sunt multe de spus si de neinteles. Mi-a ramas insa in minte comentariul unui user al forumului fcsteaua de aseara,de dupa meci.

@radutheodor:  Cand ai la dispozitie 2 jucatori din nationala Columbiei, 2 din nationala de tineret a Romaniei, 4-5 de la nationala Romaniei, 1 de la nationala Poloniei … ce poti sa mai zici?

Inchei aici cu speranta ca vom vedea o alta Stea in meciul cu Brasovul.Adica…veti vedea pt. ca nu prind GSPTV`urile. Si la stadion nu cred ca pot ajunge iar avand in vedere sa sunt din provincie. Spun iar pt ca am fost la meciul cu Roma. Si-am ramas fara telefon. Ocupatie a unora care se declara “ultrasi” stelisti.

Apropo! R.I.P. DESANT, R.I.P. TRIADA ! Stiti voi povestea….

Spre vremuri mai bune….

SEMPER SUPERIORES!

Mihai Nesu,unul dintre cei mai vechi componenti ai lotului stelist(de 8 ani in Ghencea) a sustinut astazi,in cantonamentul de la Flachau,o conferinta de presa in cadrul careia a accentuat faptul ca isi doreste ca Steaua sa castige in acest sezon si Cupa Romaniei deoarece acest trofeu ii lipseste din palmares.

Speram sa facem un sezon mai bun decat cel anterior si sa ne indeplinim obiectivele propuse. Trebuie sa incepem cu o calificare in UEFA Champions League, iar apoi sa ne luptam pentru titlu si Cupa Romaniei, care pentru noi nu a prea contat in ultimii ani. Eu nu am castigat nicio Cupa cu Steaua si mi-as dori foarte mult sa o trec in palmaresul personal. Din pacate, am prins o perioada in care nu am avut performante in aceasta competitie si sper ca, atat cat voi mai juca la Steaua, sa o castig macar o dataAnul acesta, ca niciodata, s-au intarit toate echipele din partea de sus a clasamentului si consider ca va fi o lupta mai dura, intre mai multe cluburi. Nu pot spune ca va exista doar o contracandidata pentru noi, fiindca sunt CFR si Rapid, precum si Dinamo, care, desi a avut un sezon slab anul trecut, oricand poate fi o contracandidata puternica. Vad ca si Timisoara si-a propus mai mult

Ma bucur ca am ajuns sa am aproape opt ani la Steaua, ma simt foarte bine aici si nu-mi doresc sa plec in alta parte. Cel putin in Romania, nu m-as vedea in alt loc. Dupa atat timp, ma simt bine, exista o atmosfera buna intotdeauna. In fiecare an vin baieti buni la echipa si formam un grup extraordinar

Toti colegii noi s-au pregatit foarte bine, la fel ca si cei care erau dinainte aici. In cantonamente tragem tare cu totii si incercam sa fim cat mai bine pregatiti pentru debutul campionatului

Incerc sa invat limba greaca de la Kapetanos, deoarece imi place sa cunosc cat mai multe limbi straine

Nu pot spune ca vom avea emotii la tragerea la sorti pentru UEFA Champions League, dar ne dorim un adversar cat mai accesibil, desi Steaua nu trebuie sa aiba emotii si frica de nimeni, mai ales ca suntem capi de serie

Deocamdata, chiar daca incepe mai intai campionatul, primul nostru obiectiv este calificarea in UEFA Champions League. Toate obiectivele sunt, insa, la fel de importante. Noi jucam din nou tur preliminar deoarece asa s-a intamplat sa fie anul acesta. Ne-am facut-o cu mana noastra, deoarece am avut titlul in mana. Am pierdut in penultima etapa, astfel ca cine este mai bun merita sa joace direct in Liga Campionilor. Pot spune ca imi pare rau de meciurile cu Timisoara si cu Dinamo, fiindca atunci am pierdut noi titlul

Nu sunt eu in masura sa dau pronosticuri despre parcursul lui CFR in UEFA Champions League. Vom vedea ce vor face si ei. Oricum, este o diferenta de la cer la pamant intre aceasta competitie si campionatul Romaniei. O sa depinda mult si de echipele cu care vor cadea in grupa

Mai intai sa ne calificam si vom vedea cu cine vom juca in grupa. Nu pot sa dau un nume de echipa pe care mi-ar placea sa o intalnim. Am un singur regret. Am fost accidentat cand am jucat cu Real Madrid. Oricum, daca te califici in UEFA Champions League, intri in grupa cu doua echipe cu nume din Europa

Ne este dor de casa si de familie, insa asta este meseria noastra. Nu jucam fotbal pana la 80 de ani, ci pana la 30-35. Astfel, trebuie sa facem si sacrificii si sa muncim cat mai mult pentru a ne intretine familiile

Meciul cu AS Roma va fi un test pentru UEFA Champions League. Chiar daca meciurile amicale nu se compara cu cele oficiale, concentrarea va fi foarte mare si vom afla valoarea la care suntem in momentul de fata

Mihai Nesu( site oficial www.steauafc.com)

Cornel Otelea este noul manager al campioanei Romaniei la handbal,CSA STEAUA MFA Bucuresti.Fostul tehnician al nationalei feminine a Romaniei,ajuns la 67 de ani,revine la marea sa iubire: Steaua.

Pe plan intern nou tehnician are ca obiectiv reeditarea performantelor sezonului trecut atunci cand clubul militar a obtinut eventul.

In Europa,Otelea trebuie sa califice echipa in grupele Ligii Campionilor EHF.Pentru asta Steaua trebuie sa treaca de belgienii de la KV Sasja intr-o dubla mansa a turului 3.

Otelea va colabora din functia de manager general si antrenor principal cu secunzii Dumitru Berbece si Nicolae Munteanu.

Achizitiile Stelei pentru sezonul viitor sunt Cenusa(revenit la echipa dupa 3 ani),Nadoveza si Savenco.

“Mă voi implica total! Voi fi antrenor principal. În acest sens am luat şi măsuri, am făcut cură de slăbire, am slăbit 13 kg să intru în trening, să intru în costumaţie”

“Champions League înseamnă elita handbalului european la nivel de cluburi” a spus Otelea.

ÎNCEPUT DE LEGENDĂ

Una din snoavele atât de dragi celor ce fac urticarie la vederea combinaţiei de culori roşu-albastru este cea a înfiinţării direct în prima ligă a echipei Armatei.

Privind strict din punctul de vedere al realităţilor de azi, al regulamentelor ce stau la baza desfăşurării competiţiilor fotbalistice, faptul că AS Armata Bucureşti a fost înscrisă în prima divizie pare cel puţin ciudat, dând naştere la interpretări dintre cele mai felurite. Pentru o cât mai obiectivă apreciere a acestui caz, trebuie pornit de la situaţia de atunci.

Era o perioadă de adânci transformări, pe care şi sportul avea să le resimtă din plin, sub ochiul vigilent al nou-înfiinţatei Organizaţii a Sportului Popular, direct răspunzătoare în faţa PCR de orice deviere de la linia trasată de partid. Micile cluburi tradiţionale ale epocii antebelice dispăreau unul după altul. Unele, fără urmă, o dată cu dispariţia patronilor – Carmen, Venus, Ripensia. Altele erau “cosmetizate”, potrivit cerinţelor vremurilor – Juventus Bucureşti era preluată de o întreprindere de distribuţie a produselor petroliere, apoi mutată la Ploieşti, unde avea să devină Petrolul. De altele mai rămânea doar numele, ele devenind o parte a instrumentului de propagandă al noilor conducători ai ţării, comuniştii – UTA, CFR Bucureşti. Iar altele erau înfiinţate după modelul impus de „marele vecin de la Răsărit”, a cărui cizmă strivea tot ceea ce ar fi îndrăznit să i se opună. Aşa a apărut puzderia de echipe “muncitoreşti” – Energia, Minerul, CFR/Locomotiva, Metalul, Petrolul, Flacăra, Avântul etc. -, “studenţeşti” – CSU, Ştiinţa, Politehnica sau Universitatea, “militare” – ASA, CCA, Dinamo, ba chiar şi “săteşti” – Recolta. Încet-încet, secţiei iniţiale i se adăugau altele, unele cluburi, patronate de ministere mai puternice, ajungând la proporţii gigantice, cu zeci de secţii.

A fost şi cazul echipei militare, înfiinţată la 7 iunie 1947, care-şi începuse activitatea în condiţii precare, “terenul” de antrenament fiind cel de instrucţie al unei unităţi militare bucureştene, dotările fiind extrem de modeste, iar primii jucători fiind cadre militare venite de la diferite echipe. Primul loc de cantonament: Sanatoriul Militar Sinaia! Nu întâmplător, echipamentul trebuia sa aibă tricouri roşu-galben şi chiloţi albaştri. Cineva a considerat însă că nu era nevoie de simboluri naţionaliste şi s-a renunţat la galben…

Pe 21 august 1947, FRF a exclus din campionat Carmen, echipa “duşmanului poporului, Mociorniţa”, care declarase că pentru ei nu contează campionatul naţional, decât lupta pe care o duc împotriva Ciocanului(echipa comunităţii evreieşti) şi împotriva echipelor ceferiste, „…cu una ne răfuim rasial, cu celelalte ne răfuim politic”. Înscrisă iniţial în liga a doua (şi ultima), AS Armata a profitat de această măsură şi – fără îndoială, cu sprijin de la cel mai înalt nivel – a luat locul exclusei Carmen. La acea vreme nu era ceva deosebit, schimbările fundamentale prin care trecea România fiind întâlnite la tot pasul. De altfel, prima ediţie postbelică a cuprins echipe înscrise după criterii extrasportive, quasi-geografice, locurile fiind acordate astfel: – 4 Bucureştilor (câştigătoarele campionatului Onoare), 2 Clujului, câte unul Timişoarei, Oradei, Aradului, Craiovei (câştigătoarea barajului cu Tr. Severin), Ploieştilor, Tg.Mureş (după barajul cu Mediaş) şi 2 oraselor… muncitoreşti, Reşiţa şi Petroşani. Campioană a ieşit echipa baronului Neumann, IT Arad, înfiinţată peste noapte şi incluzând vedete adunate din toată ţara, ba chiar şi din Ungaria (după cum se vede, Iancu nu a venit cu nimic nou…).

În anii următori, mai ales după naţionalizarea de la 11 iunie, echipele au fost preluate de întreprinderi sau ministere, au fuzionat potrivit intereselor locale, s-au desfiinţat etc. Totul cu aprobarea şi la indicaţiile omniprezentului partid.

În afara faptului că a ocupat locul desfiinţatei Carmen, ASA n-a prea profitat de pe urma “moartei”. Cei mai valoroşi jucători ai Carmenului nu au trecut automat la ASA, ci au întărit alte echipe, precum internaţionalii Valentin Stănescu şi Bazil Marian, racolaţi de CFR Bucureşti. Singurii jucători care au ajuns la noua participantă în prima ligă au fost Panait şi Gheorghe Popescu, care erau militari. Căpitanul Gheorghe Popescu era erou al luptelor de pe frontul anti-sovietic, la care participase ca voluntar, în timp ce alţii preferaseră mobilizarea pe loc, pentru a câştiga Cupa Basarabia…

După prima ediţie, 1947-48, in care neexperimentaţii jucători militari au fost cât pe-aci să retrogradeze, a crescut implicarea ministerului tutelar, noile exigenţe impunând condiţii materiale pe măsura celor oferite de celelalte cluburi şi întărirea lotului cu jucători valoroşi. Şi, după o primă Cupă a României, câştigată în 1949, a urmat ceea ce s-a numit “deceniul de aur”: titluri in 1951, 1952,1953, 1956, 1960 si 1961 şi Cupe în 1950, 1951 şi 1955. Primele pagini ale unei istorii neegalate de vreo altă echipa românească.

RETROGRADAREA ECHIPEI ARMATEI

Aşadar, profitând de desfiinţarea echipei Carmen, AS Armata primeşte aprobarea FRF de a evolua în prima ligă. Despre cât de „favorizată” a fost vorbesc faptele: lotul fusese alcătuit din cadre militare, care s-au prezentat la noua lor unitate, pe al cărei teren de instrucţie se desfăşurau antrenamentele. Fotbaliştilor li se făcuse un hatâr: mâncau la popota ofiţerilor!

După două meciuri nule, smulse cu greu Dermatei Cluj şi Ciocanului Bucureşti, proaspeţii participanţi în divizia naţională îşi arată limitele, în ciuda entuziasmului: 0-7 la Timişoara, cu CFR, şi la Arad, cu „galacticii” baronului Neumann, ITA, sau 1-6 la Bucureşti cu aceeaşi ITA. În cele din urmă, cu doar 22 de puncte în 30 de meciuri, ASA a terminat pe locul 14, urmând a susţine un baraj pentru evitarea retrogradării.

Participante erau echipele clasate pe locurile 11-14 din prima divizie şi câştigătoarele celor 4 serii ale diviziei secunde. S-a jucat sistem turneu, fiecare echipă întâlnindu-le pe celelalte, câte 7 meciuri, în numai 4 săptămâni. Turneul a fost dominat de Politehnica Timişoara care, înaintea ultimului meci, cu FC Ploieşti era deja calificată. Ploieştenii au câştigat cu 3-2, astfel că primele patru locuri erau ocupate de Poli, Metalochimic Bucureşti şi CSM Mediaş cu câte 9 puncte şi FC Ploieşti cu 8 puncte, iar ASA, cu numai 7 puncte, ar fi trebuit să retrogradeze. Un site al Politehnicii Timişoara descrie faza care avea să schimbe totul: „La rezultatul de 2-1, Iovan de la Poli a şutat spre poarta ploieştenilor, mingea a intrat in poartă, fiind prinsă cu mult după linia porţii de către portarul Ivan. Arbitrul Mitran, deşi se găsea aproape de fază, n-a acordat gol. Unul dintre reporteri a fotografiat însă faza, iar la developare s-a constatat că a fost gol valabil. În faţa acestei dovezi categorice s-a hotărât anularea partidei şi rejucarea meciului la Craiova. Jocul a avut loc la 24 iunie 1948 şi s-a terminat la egalitate (1-1)…” Astfel, Poli avea 10 puncte, iar ploieştenii, la egalitate de puncte cu ASA, pierdeau locul 4 la golaveraj, permiţând rămânerea militarilor în prima divizie.

Hotărâri asemănătoare s-au mai luat şi în alte campionate. Astfel, în 1994, în meciul câştigat cu 2-1 în faţa lui Nürnberg, lui Bayern i s-a acordat un gol care… n-a fost. Nürnberg a contestat, i s-a dat dreptate şi, la rejucare, a pierdut din nou: 0-5! De asemenea, după o partidă Fenerbahce – Rizespor, încheiată 1-1, Fenerbahce a obţinut rejucarea pentru că arbitrul a acordat unui jucător de la Rizespor două cartonaşe galbene şi acesta a continuat să joace. La rejucare, Fener a învins cu 4-1. Dar, nefiind vorba de Steaua, nimeni nu a protestat împotriva faptului că s-a respectat regulamentul…

Bineînţeles, pentru unii suporteri ai echipelor cu palmaresul ca foiţa de ţigară, decizia de rejucare a meciului e considerată o dovadă a „manevrelor steliste”. Desigur, să fi fost Steaua în locul FC Ploieşti, episodul ar fi fost uitat de multă vreme… Acum, dacă ar fi să ne gândim înainte de a ne repezi cu acuze, credeţi că protectorii sus-puşi ai militarilor ar fi aşteptat până în ultima clipă pentru a interveni în desfăşurarea lucrurilor?

INTERMEZZO CU… NEA NICU

După Revoluţie, mulţi s-au simţit datori să ne arate cât de disidenţi, de anticomunişti au fost ei pe vremea “odiosului”. Printre ei, şi Mircea Angelescu, fost preşedinte al FRF între 1969 şi 1975 şi apoi între 1986 şi… decembrie 1989. Tocmai el, care a contribuit din plin la moartea lui Mateianu… Într-un interviu acordat într-o engleză de baltă, cel pe care Revoluţia l-a prins în postura de conducător al destinelor fotbalului românesc, afirma că Steaua a fost înfiinţată de însuşi Nicolae Ceauşescu. “In fifti-uan or fifti-tu” zicea preşedintele FRF, care nu ştia nici măcar anul înfiinţării clubului armatei… Dar, ceva-ceva legături a avut Nicolae Ceauşescu cu CCA-ul…

La începutul lui 1952, pe lângă Consiliul de Miniştri s-au format Birouri care coordonau activitatea pe sectoare, urmărind realizarea obiectivelor economice, sociale, culturale ale acelei etapei istorice. La dezbateri luau parte miniştri, directori de întreprinderi şi instituţii, cadre de conducere etc. La o astfel de şedinţă, a Biroului culturii, între 12-14 februarie 1952, s-au discutat probleme legate de sport, mai ales din fotbal, printre care cazuri de meciuri vândute sau transferuri dubioase de jucători. Discuţiile sunt extrem de interesante.

La acuzaţia din referat că C.C.A. a încălcat regulamentul privind angajarea de jucatori – între care şi a celebrului fotbalist Iosif Petschovschi (Peciovschi în text), N. Ceauşescu (responsabil din partea Ministerului Forţelor Armate) precizează: “La armată sportivii au condiţii bune şi vor să vină la noi. … Peciovschi vrea să vină la noi, noi vrem să-l luam. Omul e primit”. I. Chişinevschi (vicepreşedintele Consiliului de Miniştri): “Cât i-aţi dat? “Nu i-am dat nimic – precizează Ceauşescu. Am stat cu el de vorbă, apoi omul a înaintat cererea. “Cât i-aţi oferit? – insistă Chişinevschi. De unde este informaţia că i s-a oferit 500 000 lei?” “Am informaţii că C.F.R. i-a oferit 700 000 lei”, replică Ceauşescu. Gh. Enciu, secretarul clubului Flamura Roşie (UTA de azi) Arad, de unde provenea Petschovski, sare şi el: “Colectivul sportiv de aici este revoltat de Peciovschi, care a tratat cu conducerea Clubului Armata. El să plece din mijlocul muncitorilor?” A stat de vorbă cu Peciovschi care i-a spus: “Tovarăşi, eu vreau să plec de la Flamura Roşie. Dacă eram în altă parte aveam alte condiţii, aveam şi motocicletă … mă îmbracă căpitan şi-mi dă 700 000 lei ca să-mi aranjez situaţia familiară”. Precizez că salariul unui muncitor era de 7 000 lei pe lună…

Dinamo avea alte mijloace. Specifice… Preşedintele asociaţiei Spartac (nume copiat de la ruşi), povesteşte: “Într-o seară vine o maşină la casa lui Florian: Tovarăşe, daca nu te prezinţi în 3 zile la serviciu eşti pedepsit; ţi s-a dat un grad de plutonier şi dacă nu vii te arestăm”.

Preşedintele clubului Flacăra prezintă situaţia lui Ivănescu, care “a fost sprijinit că avea o situaţie grea în familie, nu avea nici cămaşă pe el. Mai târziu colectivul i-a cumpărat un costum de haine şi palton şi se ocupa şi de educaţia lui. A fost tentat şi el să se mute la C.C.A.”

Remarcabilă este intervenţia lui Nicolae Frandes, preşedintele Locomotivei (Rapid), un politruc bine îndoctrinat, care nu ezită să recurgă la denunţuri extrem de periculoase în acele vremuri: ”Am fost la Praga şi am sesizat o atitudine a unuia dintre conducători. Este vorba de Gruia [din echipa de volei]. El s-a ataşat manifestărilor care au fost duşmane sportivilor sovietici. Au ieşit de pe teren fără a saluta echipa sovietică. Am fost foarte revoltat, este un caz politic grav”. Surprinzător pentru cei care încă mai cred în legenda Rapidului anti-comunist, tov. Frandes ia partea celor de la CCA şi Dinamo: “Cei care sunt împotriva lor sunt duşmani de clasă care antrenează şi pe muncitori şi pe unii tovarăşi cu munci de răspundere. …Apolzan şi Zavoda au fost luaţi în şcoală înainte de armată. Au rămas însă în armată. Apolzan a trimis la noi vorbă că dacă i se dă 300 000 lei vine, Armata îi dă 400 000 lei”. Frandes e vigilent şi când e vorba de pericolul capitalist: “unii sportivi sunt rupţi de procesul de producţie, umblă pe stradă, joacă cărţi, citesc romane din putregaiul burgheziei”. ”De unde le procurau?” se arată interesat Chişinevschi.

Ei, şi iar se ajunge la bani… Chişinevschi întreabă: “De unde aţi luat bani pentru a da sportivilor?” “De la echipă, care face matchuri amicale, o parte din bani trec la noi”, mărturiseşte Frandes. “Sunt vinovat şi cer ca să fiu aspru sancţionat şi dat ca exemplu”.

Si o mărturie a faptului că blatul nu e inventat de azi de ieri: „…m-am întâlnit în tramvaiul 16 cu jucătorul de foot-ball Pereţ de la echipa Flacăra Bucureşti. Discutând cu el despre matchul cu echipa C.C.A., m-a întrebat: Care daţi mai mult, voi sau Armata? şi a adăugat că acela care dă mai mult câştigă campionatul. …Cred că asemenea concepţii burgheze sunt dăunătoare unui jucător şi sportului nostru în general şi cred că ele au rădăcini mai adânci din care face parte jucătorul”. Era înaintea unui meci crucial pentru Dinamo, aflată în luptă pentru titlu cu CCA, pe care tocmai o învinsese, apropiindu-se la două puncte, în timp ce Flacăra (Petrolul Ploieşti de azi) se străduia să scape de retrogradare. Dinamo a învins cu 4-1, dar, în cele din urmă, CCA a câştigat campionatul.

Aşa se desfăşurau lucrurile pe atunci, totul era sub controlul atotputernicului partid, sportul era amator doar în vorbe. Ca şi astăzi, primau interesele materiale. Chiar şi în condiţiile acelea, când sportul era, mai presus de orice, o ramură a propagandei partidului şi statului comunist…

“DESFIINŢAREA ABUZIVĂ”

O altă snoavă mult îndrăgită de o anumită parte a fanilor este cea a desfiinţării “abuzive” a echipei Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc de către tiranii de la Bucureşti.

Înfiinţată în 1948 la Iaşi, CS Armata a jucat în divizia C, apoi în campionatul local. În 1950, echipa promovează in divizia B, iar în anul următor e mutată la Câmpulung, unde se afla un liceu militar. De fapt, determinant a fost rolul ministrului apărării, Emil Bodnăraş, originar din zonă. Drept care ministerul a dispus întărirea echipei cu jucători, antrenori şi sprijin de la echipa-mamă, cea din Bucureşti. Urmarea? Promovarea în prima divizie în 1952. S-a clasat a treia, dar a contribuit la succesul CCA, obţinând egaluri în ambele meciuri cu Dinamo şi pierzându-le pe cele împotriva CCA !

În ediţia următoare, la sfârşitul turului, după ce învinsese ambele echipe bucureştene la Câmpulung, Casa Armatei ocupa locul 3, la un punct de prima clasată, CCA, şi la egalitate cu Dinamo, aflată pe locul 2, cu un golaveraj mai bun. Celelalte 9 participante erau: – 3 (!!!) Locomotive: Bucureşti, Tg.Mureş şi Timişoara- 1 Dinamo: Oraşul Stalin (actuala FC Bacău)- 2 Ştiinţe: Timişoara şi Cluj - 3 “muncitoreşti”: Flamura Roşie Arad (UTA), Progresul IC Oradea şi Minerul Petroşani.

La sfârşitul turului ediţiei 1953, s-au desfiinţat TOATE echipele militare, în afară de CCA Bucureşti. Asta chiar dacă în seria a II-a a diviziei B conducea detaşat CA Cluj, urmată de CA Craiova. Desfiinţarea a născut ulterior legenda “măsurii abuzive”. Deci, după logica unora, forul tutelar ar fi renunţat la o puternică echipă care să sprijine mereu eforturile CCA de a se opune echipelor dinamoviste din Bucureşti şi Oraşul Stalin (Braşov), apoi şi din Bacău, Piteşti etc. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu numai CA Câmpulung a fost desfiinţată, ci toate celelalte echipe militare. Şi când te gândeşti ce eforturi a făcut Dinamo să-şi creeze „cooperativa”…

Documente făcute cunoscute după căderea comunismului aruncă o nouă lumină asupra evenimentelor.
Ruşii plănuiau să atace Vestul. Ministrul Bodnăraş, cetăţean sovietic (!), primise ordinul de a transforma România în bază sovietică de sprijin a invaziei. Colegiul Militar “Ştefan cel Mare” de astăzi se află în complexul construit atunci la Câmpulung pentru comandamentul Frontului Ucrainean. Desigur, efortul militar al acelor ani nu mai permitea si alte activităţi, fie ele şi propagandistice, cum era fotbalul. Aşa că echipele militare au fost desfiinţate. Aveau să reapară abia după retragerea trupelor sovietice din România, în 1958…

NAŢIONALA STELISTĂ

Puţine echipe se pot mândri cu faptul că jucătorii lor au constituit aproape integral lotul Naţionalei într-un meci oficial. Startul ediţiei 1956 înfăţişase o echipă militară într-o formă excelentă :1-0 la Oraşul Stalin cu Dinamo (actuala FC Bacău), 2-0 cu Flacăra (Petrolul) Ploieşti , 1-1 cu Locomotiva (Rapid) Bucureşti şi, mai ales un zdrobitor 4-0 cu campioana ediţiei precedente, Dinamo Bucureşti. Chiar şi aşa, puţini se aşteptau ca pentru importantul meci de la Belgrad cu puternica echipă a Iugoslaviei, să fie selecţionaţi… 12 jucători ai CCA. Şi aveau să joace 11!!!

Pe teren au intrat 9 „militari”: portarul Ion VOINESCU, apărătorii Vasile ZAVODA II şi Alexandru APOLZAN, mijlocaşii Ştefan ONISIE şi Tiberiu BONE , atacanţii Gheorghe CACOVEANU , Francisc ZAVODA I , Ion ALECSANDRESCU şi Nicolae TATARU, cărora li se alăturaseră fundaşul stânga dinamovist Iosif SZÖKÖ şi tunarul rapidist Nicolae GEORGESCU.Când, după numai o jumătate de oră, Voinescu s-a accidentat, locul său a fost luat de bunul său prieten şi rival în poarta CCA, Costică TOMA. Şi rezerva din acel meci a făcut un meci mare, reuşind să apere chiar şi un penalty executat de vedeta “plavilor”, Vukas, stricându-i aniversarea celui de-al 50-lea meci în tricoul naţionalei vecinilor noştri.

Jocul ofensiv al CCA se baza, îndeosebi, pe tehnica interilor Feri Zavoda şi Gicu Constantin, cel ce avea să fie numit Profesorul, pe viteza şi centrările precise ale celor două extreme, Ghiţă Cacoveanu şi Nae Tătaru, pe impetuozitatea vârfului Alecsandrescu. De data asta victoria a adus-o o acţiune mai puţin obişnuită. Constantin, intrat în repriza a doua în locul lui Tătaru, a fost cel care a centrat şi Cacoveanu a înscris cu capul, din plonjon, cu câteva minute înainte de final. Era 22 aprilie 1956 şi „motocicleta” de pe aripa dreaptă îşi făcuse un frumos cadou pentru onomastica de a doua zi…

A fost unul dintre anii cei mai fructuoşi ai tinerei echipe care avea să devină simbolul fotbalului românesc: al patrulea titlu de campioană, răsunătoarea victorie de la Bucureşti împotriva lui Lutton Town – 5-1, precum şi neuitatul turneu în Anglia. Păcat că închistarea regimului nu a dat prilej de afirmare unor sportivi excepţionali, nevoiţi să joace doar câteva meciuri internaţionale pe an, mai ales cu echipe din celelalte ţări comuniste. Alta ar fi fost istoria sportului românesc.

COMING OUT OF THE ICE

Cu 50 de ani în urmă, sportul în Republica Populară Română se rezuma la întâlniri cu reprezentanţii ţărilor aflate sub cizma bolşevică. Moartea lui Stalin, în 1953, părea că aduce un uşor dezgheţ, iar vestea că o echipă din patria fotbalului – Anglia – va sosi la Bucureşti a stârnit vâlvă mare.

În primăvara lui 1956, Luton Town tocmai întreprinsese un turneu în URSS, unde bătuse măr cele mai tari echipe sovietice ale momentului: 3-0 cu Dinamo, 3-0 cu ŢSKA. La înapoiere, englezii urmau să-i înveţe fotbal şi pe desculţii de la Bucureşti. În primul meci, campioana – Dinamo – reuşise să ţină piept onorabil „profesorilor” britanici: 1-2. Şi, iată, pe 23 mai, pe nou-construitul stadion „23 August”, urma meciul cu echipa clasată pe locul 6 în precedentul campionat, dar care domina clar ediţia 1956 (4-0 cu Dinamo Bucureşti şi 8-0 cu Dinamo Bacău, în deplasare): echipa Armatei – CCA. Se spune că pe gradenele stadionului se înghesuiseră 120 000 de spectatori. Şi a meritat! Căci militarii aveau să învingă cu 5-1, după un meci strălucitor. Drept care oaspeţii aveau să invite în bârlogul imperialismului britanic echipa unei armate comuniste.

16 octombrie. Arsenal – Red Star (numele sub care a jucat CCA) 1-1. Golul lui Constantin avea să fie primul înscris de un român în patria fotbalului… Presa engleză nota: “CCA a arătat ca este o echipă mare”, “Arsenal, întrecându-se pe sine, a scos un egal cu o redutabilă echipă românească. Doar practicând un joc în forţă au reuşit ‘tunarii’ sa egaleze”’.

22 octombrie 1956. Primul meci în nocturnă, cu Sheffield Wednesday. Pe biletele de meci echipa noastră era “CCA – national team of Rumania”. Să nu uităm că, în primăvară, Naţionala noastră, alcătuită aproape exclusiv din stelişti învinsese Iugoslavia la Belgrad… Umor englezesc înaintea meciului: “Ai noştri nu sunt într-o formă prea bună. Abia i-au învins în ultimul meci pe argentinienii de la San Lorenzo. 9-0… Dar, nu vă fie teamă, vouă n-o să vă dăm atâtea…” CCA a deschis repede scorul, cea ce a declanşat furia englezilor, care, jucând extrem de dur, au răsturnat scorul: 3-1. Dar n-a fost suficient. Victor Moldovan înscrie două goluri de senzaţie şi e cât pe-aici să aducă victoria în ultimul minut. Doar 3-3, dar presa remarca: “O lecţie la lumina reflectoarelor”, “Putem învăţa de la o echipă cu o astfel de înaintare”, “Jocul CCA apreciat de specialişti”.

25 octombrie. Pentru Luton Town era seara revanşei. Tribunele pline ochi, spectatori care arătau spre români palma, cu cele cinci degete răsfirate… Şi, într-adevăr, 3-0 după o jumătate de oră. Dar Constantin, Alecsandrescu, Onisie (mingea a rupt plasa!) şi, din nou, Constantin uluiesc publicul: 3-4… Fairplay-ul englezesc e la el acasă, stadionul plin mai are puterea să-i aplaude pe învingători. Şi presa care a scris: “Nu avem niciun motiv sa fim supăraţi. Ne-a învins o echipă excelentă, cu nişte jucători minunaţi.”

Ultimul meci. Adversarii erau “lupii”, “the Wolves”, Wolverhampton Wanderers, . O echipă care reuşise să bată Honved-ul lui Bozsik, Lorant, Kocsis, Puskas, Czibor… Băieţii lui Billy Wright… O echipă care nu concepea decât victoria. Cu orice preţ. Rezultat final: 5-0… Indignaţi de jaful evident, românii au fost cu greu convinşi să participe la banchetul de după meci, după ce Billy Wright a promis o revanşă la Bucureşti. Revanşă care n-a mai avut loc. În Ungaria începuse de câteva zile revoluţia. Războiul rece devenise de gheaţă… Dar turneul in Anglia scrisese alte pagini ale glorioasei istorii a celei mai bune echipe româneşti.

PRIMUL PAS SPRE SEVILLA

Anul 1955 a însemnat debutul noii competiţii al cărei trofeu care urma să devină cel mai râvnit de către echipele de club europene – Cupa Campionilor Europeni. Prima ediţie a cuprins 16 echipe şi a fost câştigată de Real Madrid. Întrucât campionatul românesc se disputa după sistemul primavară-toamnă, la ediţia următoare, 1956-57, în care se înscriseseră ceva mai multe echipe – 21, a participat campioana din 1955, Dinamo Bucureşti.

26 august 1956 este ziua primei participări româneşti în CCE. Şansa a făcut ca adversarul dinamoviştilor să fie modesta (pe atunci) Galatasaray Istanbul. Dacă meciul de la Bucureşti a fost câştigat uşor, cu 3-1, urmând un chef comun în Herăstrău cu mici şi bere, românii au cam tremurat la Istanbul, unde au pierdut doar cu 1-2.

Următoarea adversară a fost echipa armatei bulgare, ŢDNA (actuala ŢSKA), la Sofia. 21 octombrie 1956 s-a dovedit a fi una din cele mai negre zile ale fotbalului dinamovist. După nici jumătate de oră, scorul era deja 3-0. Şi măcelul a continuat, scorul oprindu-se la numai 8-1, dacă e să luăm în considerare numeroasele ocazii ale bulgarilor. Returul, desfăşurat în Groapă, pe un ger de crăpau pietrele, pe 30 decembrie (!!!), a fost dominat tot de bulgari, care au stins motoarele la 2-1, permiţându-le dinamoviştilor o victorie de palmares, 3-2…

În anul următor s-a trecut la sistemul toamnă-primăvară, astfel că la ediţia CCE 1957-58 a participat campioana din 1956, CCA. Debutul steliştilor a fost în compania campioanei RFG, Borussia Dortmund. Campioana campioanei mondiale en-titre… Şi primul meci, la Dortmund, pe 28 noiembrie 1957, a stat sub semnul ghinionului, ambii portari, Voinescu şi Toma, precum şi legendarul stoper Apolzan fiind indisponibili. Cum alt portar nu era, CCA a introdus în poartă un… voleibalist, Boroş… Jucând eroic, militarii conduceau cu 2-1 în min. 50, după golurile lui Feri Zavoda şi ale lui „Corcodel” Constantin. Totuşi, maşina de fotbal germană a întors rezultatul, profitând şi de naivitatea portarului improvizat, 4-2…

La Bucureşti, după un gol al nemţilor, a urmat iureşul românilor: Tătaru, Constantin şi Alecsandrescu au făcut ca scorul să fie 3-1 la pauză. Mai lipsea un gol. Care n-a mai venit. După regulile de azi, golul în deplasare le-ar fi adus calificarea steliştilor. Numai că atunci nu se ţinea cont de acest aspect, astfel că a avut loc al treilea meci, la Bologna, cu două zile înainte de Anul Nou. Pe un stadion unde suporterii români nu avuseseră cum să ajungă, cu bravul fundaş Laci Zavoda accidentat din primele minute şi strângând din dinţi să termine meciul pe extrema dreaptă, jucătorii noştri au ţinut piept o oră, în care scorul a fost 1-1, dar au cedat în final cu 1-3.

Un debut ratat, dar care avea să fie urmat de multe alte confruntări cu puternice echipe europene. Peste 200 de meciuri… Multe dintre ele aveau să-i bucure nu numai pe suporterii stelişti, ci pe mulţi alţii, mândri de performanţele unei echipe româneşti. Borussia Dortmund – începutul drumului ce avea să ducă la mirifica noapte de mai de la Sevilla…

SFARSIT DE DECENIU

În 1959 se revine la sistemul existent şi azi, toamnă-primăvară. CCA avea să câştige două titluri consecutive, 1959-60 şi 1960-61. Era sfârşitul deceniului de aur…

În 1960, CCA avea să joace două meciuri amicale cu Internazionale. Echipa faimosului Helenio Herrera, cu Buffon în poartă, cu legende ca Facchetti, Picchi, Guarneri, Corso, Angelillo, Firmani… La Milano, italienii aveau să învingă cu 3-1, dar au şi pus ochii pe Constantin, pe care au încercat să-l momească. Un transfer afară era imposibil pe atunci. În schimb, ordinele partidului erau impuse sportivilor şi, din motive politice, CCA era oprită să ia parte la Cupa Campionilor, alăturându-se boicotului echipelor in ţările blocului sovietic! Rămânea amintirea revanşei în faţa lui Inter de la Bucureşti: 2-0…

Pentru Inter începea o perioadă de mari succese – campionate , cupe, cupe ale campionilor europeni. Pentru CCA se termina deceniul de aur şi urma o perioadă de căutări şi transformări, care avea să coincidă cu noul nume – Steaua.

Rând pe rând se retrag cei care au contribuit la naşterea şi afirmarea celei mai cunoscute echipe de fotbal româneşti: portarii Voinescu şi Toma, fraţii Laci şi Feri Zavoda, stoperul-model Apolzan, V.Dumitrescu, Onisie, Bone, Cacoveanu, Alecsandrescu si Nae Tataru, eroii meciului de la Belgrad şi ai turneului din Anglia. Rămâneau să ducă mai departe tradiţia mai tinerii Ivănescu, Jenei şi Constantin. Lor li s-au adăugat unii ca Staicu sau Raksi, precum şi noua generaţie – portarii Eremia şi Suciu, jucători ca Hălmăgeanu sau Cojocaru, Crişan, Dumbravă sau Crăciun, Tomeş, Danciu sau Mateianu (da, cel “omorât” la meciul de la Oradea…), sau percutantul trio Florea Voinea, Cornel Pavlovici, Sorin Avram. Ani în care Constantin câştiga titlul de goal-getter doi ani la rând, 1960-61 şi 1961-62, predând ştafeta lui Pavlovici în ediţia 1963-64.

Ediţia 1961-62 a constituit un eşec din punct de vedere al campionatului, echipa ocupând un loc cu care nu era deloc obişnuită: 9! În schimb, cupa a fost câştigată de o manieră categorică: 7-1 în semifinale cu Steagul Roşu şi un zdrobitor 5-1 în finală cu Rapid, care o învinsese în ambele meciuri din campionat…

*cu amabilitatea sammuraysports

* 1977

- Anul 30 al clubului, marcat de marea majoritate a sectiilor, cu rezultate desebite pe plan intern si international.

- La Buenos Aires, echipa Romaniei de sabie trece pe langa marea sansa de a deveni campiona a lumii : 9-3 in semifinala cu Ungaria, apoi, in meci decisiv, reprezentanta noastra compusa din stelistii Ioan Pop, Marin Cornel, Marin Mustata, Alexandru Nilca ( si alaturi de ei Dan Irimiciuc – “Poli Iasi”), conduc pana aproape de final echipa U.R.S.S., pierzand la limita : 7-9. Medalie de argint, cel mai bun rezultat de pana acum in aceasta proba.

- Ecaterina Stahl, Magda Chezan si Suzana Ardeleanu – medalie de bronz pe echipe – floreta femei la aceeasi competitie

- Jocurile Mondiale Universitare de la Sofia au prilejuit sportivilor militari-studenti obtinerea unor rezultate de prestigiu.
- Constantin Alexandru (lupte, cat. 48 kg), condus de pe margine de… Gheorghe Berceanu, castiga medalia de aur.
- Scrimerii reusesc un adevarat “tur de aur” : Cornel Marin (sabie individual), echipele de floreta fete (Magda Chezan, Adriana Dragomir), sabie (Cornel Marin, Marin Mustata, Ioan Pop, Alexandru Nilca) si spada (Ion Popa, Octavian Zidaru, Costica Baragan) intra in posesia titlurilor de campioni mondiali. Luptatorii : Gigel Anghel (cat. 62 kg), Ion Ivanov (cat. 90 kg) si Vasile Puscasu (cat. 100 kg) – medalie de bronz

- Echipa de handbal cucereste pentru a doua oara C.C.E. Dupa o suita de victorii cu Dunia Palemano Triest/Italia 38-21 ; 38-18, cu H.B. Dudelingen Luxeit/Luxemburg 28-11 ; 32-17, cu Hercules Alicante/Spania 22-19 ; 18-20, cu Kfuit Frederica/Danemarca 29-22 ; 19-19, Steaua intrece in finala pe T.S.K.A. Moscova cu 21-20, cucerind trofeul
continental.

- La rugbi, Steaua domina cu autoritate campionatul national, castigand cu un avans de 8 puncte fata de a doua clasata, Farul Constanta.

- La “europenele” de lupte de la Bursa (Turcia), Constantin Alexandru isi inscrie in palmares inca o victorie – medalie de aur la categ. 48 kg la greco-romane.

- dominare neta a hocheistilor in campionat : 9 puncte avans fata de a doua clasata, S.C. Miercurea-Ciuc. Bilantul : 13 victorii, 2 infrangeri, 143 goluri inscrise, 41 goluri primite.

- Halterofilii cuceresc 12 titluri nationale, iar calaretii – 8 titluri.

- cu 384 puncte la pusca aer comprimat 40 alice, Ilie Codreanu obtine medalia de argint la campionatele europene de la Andora. La pistol viteza, in “europenele” de la Bucuresti, Ion Corneliu devine campion, relizand 598 puncte – record mondial egalat.

- Halterofilul Ion Buta (cat. 60 kg) – medalie de bronz la campionatele europene.

Citat din Cartea “Printre Stelele Stelei” scrisa de Octavian Vintila si aparuta in “Editura Militara” – Bucuresti , 1982

*preluare de pe forumul FCS

Căutând prin biblioteca bunicilor, zilele trecute, am dat cu totul întâmplător peste o veritabilă bijuterie. Este vorba despre jubileul primilor 20 de ani de existenţă ai Stelei, prilej cu care Clubul Sportiv al Armatei a editat acest album ,, Steaua Bucureşti 1947 – 1967 ”. Sunt prezentate aici în rezumat activităţile din primii 20 de ani ale tuturor secţiilor Clubului Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti. Mulţi dintre dumneavoastră vor fi surprinşi să afle că în acele vremuri Clubul Steaua avea chiar şi o secţie de alpinism, o secţie de motociclism sau o secţie de hipism (călărie). Sunt menţionaţi aici toţi antrenorii şi sportivii care au activat în cadrul Clubului Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti, de la secţia de schi(!) şi până la fotbal, fiind practic prezentată în articole şi fotografii o veritabilă uzină de sport!

E chiar emoţionant să găseşti într-o carte veche de 41 de ani o fotografie având sub ea următorul text:

O fotografie îngălbenită de vreme (a fost făcută acum două decenii) a primei echipe de fotbal a clubului nostru: Gh. Popescu , M. Ionescu , E. Mladin , A. Cernea , I.Mureşan , M. Creţu, I.Apostol, R. Catană, V. Sturza , Conducător , S. Zeană , Fl.Marinescu , I.Savu , V.Jivan, I.Molnar.

Tot în acest album, printre ai cărui editori se află şi Căpitanul Cristian Ţopescu(!), se face referire şi la episodul Lutton Town, menţionat şi în articolul seniorului Constantin Ardeleanu. Unii dintre dumneavoastră poate vor fi uimiţi de momentul cutremurător de fair-play care va fi relatat în reproducerea de mai jos, care ar trebui să pună oarecum pe gânduri pe ,, vedetele ” din ziua de azi.

Cu singurul regret că nu vă pot împărtăşi şi fotografiile – document care abundă în aceast album, voi reproduce pasajul dedicat secţiei de fotbal :

,, …Răsfoim cartea bogată în fapte a secţiei de fotbal. Timp de 20 de ani această carte a dobîndit noi şi noi file, care amintesc multe momente de bucurie şi nemăsurată satisfacţie, dar şi destule întîmplări care de-a lungul anilor au făcut să se strîngă inimile suporterilor, ca aceştia să simtă în gură gustul amar al insuccesului.

La începutul îngălbenitelor file, am găsit primul lot pe care Steaua (pe atunci A.S.A. Bucureşti) l-a aruncat în focul unui baraj pentru promovarea în categoria A. Formaţia de bază figurează în paginile acestui album, dar socotim că nu este lipsit de importanţă să înfăţişăm cititorilor primul lot în întregimea lui. Iată-l: Lăzăreanu, Savu, Penzeş, Panait, Tîlmaciu, Catană, Cernea, Mladin, Jivan, Nanciu, Molnar, Gh. Popescu, Fătu, Fl. Marinescu, M. Ionescu, Creţu, Pălădoiu, Apostol, Gheorghian, Onisie, Zeană, Balasz.

Primul an a fost greu ca orice început: locul 14 (din 16 echipe) în campionat şi eliminare din Cupa României încă din optimi. În schimb, în anul următor, lotul este împrospătat cu Tr. Ionescu, Apolzan, Androvici, Duşan, Bădeanţu, N. Roman, N. Drăgan, Fr. Zavoda, P. Moldoveanu, Serfozo, Mercea.. Reabilitarea nu se lasă aşteptată: în campionat – locul 6 (din 14 echipe) şi pentru prima oară Cupa României (5 jocuri, golaveraj 19-3). Performanţa Cupei va mai fi repetată de echipa noastră de încă 6 ori de-a lungul anilor (1950, 1951, 1952, 1955, 1962, 1966).

În 1950, numărul formaţiilor primei categorii se micşorează din nou. Federaţia de specialitate acordă numai unui număr de 12 echipe dreptul de a-şi disputa titlul de campioană a ţării. În acest an, în care în echipă sînt promovaţi Şt. Rodeanu, V. Moldovan, V. Zavoda, I. Alexandrescu, I. Voinescu, T. Bone, se mai cîştigă un loc în campionat. Dar ceamai importantă realizare este cristalizarea formaţiei care avea să devină echipa de aur a clubului nostru. Care este urmarea imediată?

În 1951 echipa noastră realizează pentru prima dată – la numai 4 ani de la înfiinţarea ei- eventul principalelor competiţii interne, cîştigînd atît campionatul cît şi Cupa României, creînd condiţii ca în anul următor o bună parte din componenţii ei să fie distinşi cu titlul de maestru al sportului.

Aceeaşi dublă performanţă va fi repetată şi în 1952. Dacă în 1951 cîştigase campionatul la mustaţă, cu acelaşi număr de puncte ca şi principala ei urmăritoare -dinamo Bucureşti-, în acest an Steaua se departajează de cea de-a doua clasată (tot dinamo) cu două puncte: Steaua 36 p, dinamo 34 p, realizînd în acelaşi timp un golaveraj greu – 46 – 16 – , o diferenţă pozitivă de 30 de goluri care, să recunoaştem, nu stă la îndemîna oricui! Pînă în 1956 echipa de fotbal a clubului militar mai cucereşte un campionat de seniori şi altul de tineret, o Cupă a României, realizînd în acelaşi timp cîteva comportări bune în jocuri internaţionale intercluburi (cu Dinamo Tbilisi 1 – 0, cu La Gantoise 2 – 2).

Cartea echipei se deschide aproape singură la filele anului 1956. Acesta este anul consacrării unei formaţii care prin fotbalul dinamic, spectaculos, eficace pe care îl practica, prin valoarea ridicată a jucătorilor săi şi prin performanţe răsunătoare, avea să rămînă în amintirea amatorilor de fotbal din ţara noatră. În campionat, 1956 a fost anul unor scoruri care erau grăitoare pentru diferenţa de valoare şi de pregătire dintre Steaua (pe atunci C.C.A.) şi alte echipe de categoria A: 4 – 0 cu dinamo Bucureşti, 8 – 0 cu Dinamo Bacău (la Bacău), 5 -1 cu Flamura Roşie Arad, 6 – 0 cu Locomotiva Timişoara, 4 – 1 cu Progresul Bucureşti, 6 – 0 cu Minerul Petroşani, 3 – 0 cu Ştiinţa Cluj, 5 – 0 cu Progresul Oradea. Dar nu se pot uita nici înfrîngerile: 0 – 1 cu Dinamo Bacău la Bucureşti(!), 0 – 5 cu Ştiinţa Timişoara (militarii au jucat cu 8 rezerve), 0 – 3 cu Flacăra Ploieşti în retur. Dar linia generală a comportării echipei a fost remarcabilă: 24 partide susţinute, dintre care 15 victorii, 3 egale şi 6 înfrîngeri, 64 de goluri marcate şi numai 28 primite. Campionatul a fost cucerit la 4 puncte diferenţă faţă de a doua clasată.

La 24 Iunie în acelaşi an a fost programată la Belgrad o întîlnire amicală între România şi Iugoslavia. Pentru prima dată în istoria fotbalului nostru, în lotul naţional au fost selecţionaţi 12 jucători de la Steaua (întreaga echipă, plus portarul de rezervă Toma). Vă amintiţi? Formaţia noastră a cîştigat partida cu 1 – 0 printr-un gol înscris de Cacoveanu (lui Beara!). Toma, în mare formă, a apărat cu brio un penalti şutat de celebrul Vukas, care juca a 50-a partidă din cariera lui de internaţional. Iată alcătuirea formaţiei române: Voinescu (Toma) – V. Zavoda, Apolzan, Szoko – Onisie, Bone – Cacoveanu, Georgescu, Alexandrescu (Constantin), Fr. Zavoda, Tătaru (Alexandrescu). Deci 11 jucători de la Steaua. (Numai V. Dumitrescu, rezervă nu a jucat.)

În toamna aceluiaşi an, formaţia militară a fost invitată la un turneu de 4 jocuri în organizarea clubului Lutton Town, a cărui echipă fusese surclasată ca cîteva luni în urmă pe Stadionul 23 August, cu 5 -1. Era unul dintre puţinele cazuri cînd o echipă străină susţinea un număr atît de mare de partide cu echipe din prima ligă profesionistă engleză în cadrul aceluiaşi turneu. Rezultatele sînt cunoscute. Atunci, în Anglia, cronicarii de specialitate de la diferite publicaţii au avut cuvinte de laudă despre echipa noastră, despre Constantin, despre Apolzan, despre Onisie (care s-a debitat în contul formaţiei din Sheffield cu o… plasă ruptă).

În 1956 formaţia noastră de fotbal a întreprins un turneu de patru jocuri în Anglia, dînd curs unei invitaţii a clubului Lutton Town. Echipa din Lutton ne vizitase ţara cu cîtva timp înainte şi în jocul cu C.C.A. de pe Stadionul 23 August, românii fuseseră net superiori. Fără Apolzan în formaţie (stoperul militar era indisponibil) echipa armatei noastre cîştigase meciul cu 5 – 1 !

În primele două partide din Anglia, formaţia militară realizase două egaluri: 1 – 1 cu Arsenal şi 3 – 3 cu Sheffield Wednesday, lucru neobişnuit pentru echipele care debarcau pe Insulă şi care, mai toate, cunoşteau insuccesul. Jucătorilor din Lutton le revenea, oarecum de drept, onoarea să obţină un rezultat favorabil pe teren propriu, atît pentru semiinsuccesul colegilor lor din cele două formaţii ale primei ligi profesioniste engleze, cît şi pentru propria lor revanşă în urma înfrîngerii de la Bucureşti.

Aşa cum începuse jocul, se părea că englezilor le ies numai bine socotelile. Deşi românii jucau pe linia frumoaselor lor evoluţii, totuşi după vreo 30 de minute erau conduşi cu… 3 – 0 !

Cu toate acestea echipa bucureşteană a dat gol în prima repriză. Onisie, executînd o lovitură liberă în terenul advers, i-a pus mingea pe cap lui Constantin, care a făcut o semiîntoarcere şi l-a trimis pe portarul Stretton către vinclu. Golul a fost imparabil.

Imediat după reluare, la vreo două minute, Alexandrescu a scăpat de sîcîiala stoperului englez şi l-a obligat pe portarul formaţiei gazdă să scoată din nou mingea din poartă.

La scorul de 2 – 3, jucătorii militari au întrevăzut că nu pot pierde acest meci, oaspeţii fiind cei care conduceau ca joc ostilităţile. Eforturile gazdelor nu mai aveau siguranţa de pînă atunci şi, în general, englezii nu mai puneau probleme grele românilor.

A urmat mult controversatul gol egalizator al lui Onisie. Iată ce spune chiar cel care l-a semnat:

-La o acţiune ofensivă a gazdelor, am recuperat balonul pe la vreo 40 m. Imediat echipa nostră a luat poziţia de atac. Cînd Tătaru a văzut că mingea e la mine n-a mai aşteptat şi a sprintat. Eu i-am trimis-o în faţă, dar nu m-am oprit. Am alergat să fiu mai aproape de Nicuşor (Tătaru). Extrema noastră vrînd să-şi depăşească a trimis mingea în acesta, de unde a ricoşat spre mine; mă aflam la vreo 13 m de poartă, într-o poziţie bună. N-am mai aşteptat alt îndemn. Într-o secundă, am calculat toate elementele şi am tras destul de tare.

-Toate ziarele au scris atunci: A fost un şut năprasnic.

-Se poate! Ştiu că mingea a mers unsă şi s-a oprit în… peluză! După o clipă de tăcere s-au dezlănţuit aplauzele. Arbitrul, aflat departe de fază, nu văzuse golul. La insistenţele publicului, care atunci într-adevăr a demonstrat fair-play-ul englez (nu cum s-a întîmplat în ultimul nostru joc), el şi-a consultat ajutorul de la tuşă, care a indicat gol! Neconvins pe deplin, conducătorul jocului s-a deplasat la poartă cercetîndu-i plasa. Înspre colţ, sub bara trasvresală plasa era ferfeniţă… Nu cred că şutul a fost atît de tare. Mai degrabă cred că materialul plastic din care fusese făcută plasa nu avea o calitate prea bună…

Ceea ce s-a petrecut apoi este cunoscut. Către sfîrşit Constantin a mai pus o dată capul la o minge şi scorul a devenit 4 – 3 pentru echipa noastră, care a realizat astfel un frumos succes.

…Cartea de fotbal. În filele ei sînt cuprinse numeroase amintiri din jocurile internaţionale ale echipei. Steaua se poate mîndri că în palmares şi-a înscris victorii asupra unor echipe vestite, ca Internazionale Milano, Borussia Dortmund, Vasco da Gama, Beogradski S. K. , Honved Budapesta (pe ăştia îi băteam chiar şi în perioada în care Ungaria era vicecampioană mondială n.a.), Lazio, Legya, Racing Club Paris, Panatinaikos Atena, Vorwarts Berlin, Derry City şi echipa reprezentativă a Israelului.

În prezent formaţia noastră se mai află încă pe calea căutărilor unei formule de echipă, care să fie capabilă a îmbogăţi frumoasele tradiţii ale secţiei. Conducerea clubului şi a secţiei se străduiesc să ia cele mai nimerite măsuri pentru ca echipa de fotbal să depăşească mediocritatea în comportare înregistrată în ultimele sezoane, să redevină o formaţie de prima mînă a fotbalului românesc.

Am început cu lotul primei formaţii de fotbal, alcătuită atunci, în 1947. Cea mai potrivită încheiere ni se pare enumerarea actualei generaţii de fotbalişti care îmbracă tricourile roş – albastre: Haidu, Suciu, Sătmăreanu, Dumitru Nicolae, Hălmăgeanu, Petescu, Chiru, Jenei, Dumitru Popescu, Negrea, Vigu, Sorin Avram, Pantea, Soo, Constantin, Voinea, Creiniceanu, Micu, Manea, D. Savu, E. Danu, Tătaru II, Nistor, Şt. Nae.”

Text reprodus din albumul aniversar STEAUA BUCUREŞTI 1947 – 1967, apărut la Editura Militară la data de 20 – 05 – 1967

*preluare FCSTEAUA

Exista oameni care din dorinta de a ataca clubul Steaua nu se dau inlaturi de la nicio netrebnicie, aruncand cu noroi chiar si in cei care au binemeritat de la Patrie. Care a fost greseala generalului Mihail Lascar? Evident, pentru acesti mazgalitori de hartie, semnatura pe care si-a pus-o pe Ordinul de Infiintare al clubului Armatei Romane, Asociatia Sportiva Armata, clubul nostru Steaua Bucuresti. Omul ce a fost indepartat din functia de Ministru al Apararii odata cu disparitia Regatului si aparitia Republicii Populare facuse, pentru acesti nemernici, greseala vietii: ordonase infiintarea Stelei.
Sa va fie rusine, mizerabililor.

S-a nascut la 8 noiembrie 1889, la Târgu Jiu. Studii militare: Scoala de infanterie (1908-1910), Scoala Superioara de Razboi (1919-1921). Grade: sublocotenent (1910), locotenent (1913), capitan (1916), maior (1917), lt. col. (1927), col. (1934), general de brigada (1939), general de divizie (1942), general de armata (1947); trecut în rezerva la 12 ianuarie 1950. Functii: comandantul Brigazii 1 munte (10 ianuarie 1941 10 februarie 1942), al Diviziei 6 infanterie (10 martie 22 noiembrie 1942). Prizonier de razboi (22 noiembrie 1942 12 aprilie 1945). Comandant al Diviziei “Horia, Closca si Crisan” (12 aprilie 12 septembrie 1945), al Armatei 4 (12 septembrie 194530 noiembrie 1946), ministru de razboi (1 decembrie 1946 29 decembrie 1947), inspector general de armata (30 decembrie 1947 12 ianuarie 1950).

“Sunt soldat, ramân la post”

Pe câmpul de lupta, generalul s-a distins efectiv în fruntea Brigazii (din aprilie 1942 Diviziei) 1 munte, în cursul luptelor din partea de nord a Bucovinei, între Nistru si Nipru, la nord de Marea Azov si în Crimeea (1941-1942). Apreciindu-i calitatile profesionale, generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de munte, îl caracteriza, la sfârsitul anului 1941, ca pe un comandant “plin de energie si hotarâre. Cu multa initiativa si putere de munca. In momentele de criza pe câmpul de lupta, hotarârea sa ferma si energia viguroasa au dus la rezultate stralucitoare. Caracter ferm si cu multa personalitate. Increzator în puterile lui sufletesti. A asigurat conducerea brigazii ferm, îndraznet si cu multa prevedere. Cu multa autoritate si prestigiu, cu simtul onoarei si demnitatii dezvoltat. Cu spirit de sacrificiu accentuat în luptele grele a fost totdeauna în linia prima unde primejdia era permanenta. Drept si integru. S-a dovedit a fi un general de mâna întâia cu mare autoritate asupra trupelor si ostasilor sai”.

S-a remarcat apoi în luptele din Cotul Donului, în apropierea Stalingradului, în fruntea Diviziei 6 infanterie, în conditiile în care numeroase forte sovietice de infanterie, sprijinite de tancuri, artilerie si aruncatoare au declansat la 19 noiembrie 1942 o contraofensiva extrem de puternica, încercuind marea sa unitate împreuna cu alte trupe din zona (diviziile 5, 13, 14 si 15 infanterie). Fara nici o retinere, generalul M. Lascar si a asumat coordonarea actiunii fortelor române încercuite, îndeplinind fara murmur ordinul comandamentului german de a rezista pe pozitie cu orice pret. Exprimându si hotarârea neclintita de a rezista pâna la ultima picatura de energie, s-a adresat colaboratorilor sai apropiati: “daca unul din voi va supravietui acestor lupte, el trebuie sa povesteasca acasa cum am luptat. Sunt soldat si ramân la postul meu”.

Lipsiti de hrana, cu munitia aproape terminata, înghetati de frig si coplesiti de forte inamice mult superioare, militarii din subordinea generalului Lascar au luptat pâna la ultimul cartus, în majoritate cazând la datorie ca adevarati eroi, într-un context în care eventualele încercari de iesire din încercuire ar fi fost considerate o imposibilitate de orice comandament român sau german. Atitudinea generalului Lascar a fost apreciata de Inaltul comandament german si de catre cel român, Hitler oferindu-i “frunzele de stejar” la “Crucea de cavaler a Crucii de Fier” (cea mai înalta distinctie germana, oferita pentru prima data unui militar aliat), iar maresalul Antonescu i a conferit Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a II-a. In momentul în care maresalul Antonescu a aflat aprecierile comandamentelor germane referitoare la comportarea generalului Lascar, conducatorul statului român a exclamat: “Splendid!” Conducatorul statului a apreciat apoi ca “generalul Lascar a fost un brav. Luând exemplul de la el, Divizia 6 infanterie a cules pe câmpurile cele mai grele de lupta laurii eroismului mai mult decât oricare alta. Fie ca exemplul lui sa serveasca tuturor. Ca orice om stapân pe sine si bine pregatit, a organizat în perfecte conditii de lupta defensiva diviziei sale, dându-i putinta sa lupte cum a luptat. Sa serveasca si aceasta tuturor comandantilor. Astazi, când am marturia unui martor strain, care a trait zi cu zi, ceas cu ceas drama acestei mari unitati, am ajuns la concluzia definitiva în privinta ei si a comandantilor. Cinste lor si neamului!”

La 5 decembrie 1942, un document de la Serviciul Special de Informatii constata ca “în cele mai grele momente ale bataliei [generalul Lascar] a dat dovada de un înalt simt al datoriei, coordonând cu calm si pricepere actiunile Diviziei 6 infanterie si a celorlalte unitati a caror comanda si o asumase. Cu sânge rece, lucid si calm a fost un exemplu de urmat pentru ceilalti camarazi care i-au urmat soarta. Când localitatea Golovski a fost atacata, el statea în Biroul de operatii, fara manta, cu ‘Crucea de Fier’ în grad de cavaler si cu Ordinul ‘Mihai Viteazul’ la piept, iar când totul parea pierdut a plecat cu statul major în mijlocul trupelor luptatoare desi se putea salva. A manifestat curaj, demnitate, patriotism si abnegatie”.

In noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1942, când la postul de comanda al Diviziei 6 infanterie s-a prezentat primul parlamentar sovietic pentru a cere capitularea, generalul Lascar a decis: “Sa nu ne aratam slabi fata de rusi, pentru ca tara ne va judeca faptele”. Raspunsurile date sovieticilor în orele urmatoare au avut în esenta un continut asemanator: “Luptam pâna la unul. Nu ne predam”.

In situatia disperata în care se aflau marile unitati din subordinea sa în dupa amiaza zilei de 22 noiembrie 1942, generalul Lascar a hotarât ca Divizia 15 infanterie sa încerce sa strapunga dispozitivul de încercuire si sa se retraga spre sud vest, în directia localitatii Bol. Doncinka, iar Divizia 6 infanterie sa se retraga pe trei coloane spre Pasceani. Intre timp, dupa cum aveau sa declare colaboratorii sai apropiati, generalul Lascar a început sa dea semne de neliniste, spunând colonelului Cristea Stanescu, seful sau de stat major, ca “daca vin rusii” se va sinucide. Starea depresiva a generalului s-a declansat din pacate chiar în momentul în care situatia din Golovski, unde îsi avea punctul de comanda, s a deteriorat grav în urma bombardarii localitatii de catre artileria sovietica (la orele 17) si apoi atacarea ei de catre infanteria si tancurile sovietice (ora 21). De la ora 19, când a iesit afara din cladirea postului de comanda pentru a repera pozitiile artileriei sovietice, colaboratorii sai apropiati nu au mai stiut nimic despre generalul Lascar. Unii dintre ei au declarat, mai târziu, ca împreuna cu generalul Nicolae Mazarini s a deplasat spre Isbusinski, unde rezistau trupele comandate de generalul Traian Stanescu. In acea situatie confuza ambii generali au fost capturati de sovietici.

Citat prin ordine de zi pe armata si ale altor comandamente de mari unitati, elogiat de camarazi si de aliati, generalul M. Lascar a luat drumul prizonieratului în seara de 22 noiembrie 1942. Si chiar daca faptul s-a produs în urma unei înfrângeri drastice, comportarea sa a constituit un exemplu. A fost internat în lagarele de la Krasnogor, Suzdal, Ivanov si în Lagarul nr. 48 (special pentru generali) pâna la 12 aprilie 1945, când i s-a încredintat comanda celei de a doua mari unitati de voluntari români constituita pe teritoriul U.R.S.S., la Kotovsk, careia i s-a dat denumirea de Divizia “Horia, Closca si Crisan”.

“Antisovietismul” “boala de care nu s-a vindecat

Având în vedere contextul si momentul în care a fost înfiintata aceasta mare unitate, în compunerea armatei rosii, la sfârsitul razboiului (deci când nu mai exista nici un dubiu ca ea va fi utilizata ca instrument al guvernului dr. Petru Groza impus de sovietici la 6 martie 1945), optiunea generalului Lascar ” eroul de la Stalingrad ” a surprins pe toata lumea, mai ales atunci când, la 14 iulie 1945, prin Ordinul de zi nr. 69, el preciza în acesti termeni misiunea marii unitati din subordinea sa: “Misiunea diviziei de sub comanda mea este de a fi sprijin neclintit guvernului de larga concentrare democratica prezidat de dr. Petru Groza în opera sa mareata de ridicare a tarii si poporului… Impreuna cu Divizia ‘Tudor Vladimirescu Debretin ” continua el ” vom alcatui baza noii armate în creare. Va trebui sa fim stâlpii acestei armate, în care sa ducem sufletul democratiei si al credintei fata de patrie. Armata în serviciul poporului ” aceasta ne e deviza”.

Actionând deschis în favoarea guvernului impus de Moscova, generalul Lascar a îndeplinit în primii ani postbelici importante functii în ierarhia militara, fiind numit chiar ministru de razboi. In mod cu totul surprinzator însa, dupa proclamarea victoriei Blocului Partidelor Democratice (alianta electorala dominata de P.C.R.) în alegerile din noiembrie 1946, pentru care desfasurase un efort important desi oficial cadrele militare si armata în ansamblul ei nu aveau voie sa faca politica “, generalul Lascar a devenit o persoana neagreata de comunisti. Reanalizându-i comportarea din prizonierat si din primii ani postbelici, cei pe care îi ajutase în mod deschis i-au gasit “mari greseli”, incompatibile cu “noile criterii ale exigentei revolutionare”. Ca un paradox al soartei, din 1949, a început sa fie cercetat si învinuit ca a refuzat sa adere la “miscarea antifascista în 1943 si la înrolarea sa în Divizia ‘Tudor Vladimirescu’”, ca în timpul prizonieratului “a frânat mai mult dezvoltarea miscarii antifasciste decât a ajutat o”. Mai mult, chiar în perioada în care comandase Divizia “Horia, Closca si Crisan” s-ar fi opus categoric ca “ofiterii sa si însuseasca doctrina sovietica”, si cu toate eforturile facute, “antisovietismul” sau, “de care nu s-a vindecat”, a iesit la iveala. Desi ajutorul dat B.P.D. în campania electorala din 1946 fusese categoric si pe fata, i s-a imputat “atitudinea sovaielnica”, precum si faptul ca “nu o data si a manifestat simpatia fata de partidele burghezo mosieresti”, încercând chiar sa intre “mai mult în gratiile monarhiei”. Chiar daca “pe fata” arata ca sustinea partidul comunist, în mod discret continua “campania împotriva fruntasilor P.C.R.” (Emil Bodnaras, Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej s.a.). Dupa unele surse, pe E. Bodnaras l-ar fi calificat ca “un mucos incapabil, un locotenent care vrea sa-l conduca pe el”, iar despre Petru Groza afirmase ca “este o papuse a comunistilor”. I se reprosa si faptul ca în toate cuvântarile pomenea despre prietenia cu Uniunea Sovietica, dar totdeauna sublinia “necesitatea acestor legaturi si cu Natiunile Unite”. In discutiile cu loctiitorul sau politic ar fi recomandat “o democratie rationala cu evolutie lenta”, mentionând ca “armata nu trebuie sa fie a partidului comunist”. I s-au pus în seama “legaturi cu anglo americanii”, faptul ca ignora “superioritatea doctrinei sovietice”. Din acest punct de vedere au fost incriminate cu precadere întrebarile pe care i le pusese generalului Petrescu: “ce vor rusii? Sa distrugem armata? Sa distrugem scolile? Ce vor?”, precum si constatarea: “In fond eu nu sunt ministru, ci Susaikov. Eu execut numai ce-mi ordona acesta”.

Analizând toate aceste fapte si atitudini ale generalului Lascar, autorul unuia din numeroasele referate nesemnate aprecia: “este lipsit de caracter, siret si las. Vorbeste una în fata, daca te stie tare, ca apoi sa înjure si sa batjocoreasca când se crede adapostit. Este un om cult, însa epuizat si intelectual si fizic. Din punct de vedere militar a cazut sub influenta generalului [Costin] Ionascu [seful Marelui Stat Major], nefacând decât sa expuna punctele de vedere reactionare ale acestuia în toate problemele militare”. Coroborând aprecierile referitoare la generalul Lascar cu acelea facute asupra altor persoane cu functii de raspundere în armata (generalii Costin Ionascu, Dumitru Damaceanu, Nicolae Cambrea s.a.) autorii referatelor anonime ajungeau la concluzia extrem de grava ca “conducerea armatei nu corespunde”. Ca urmare, la sfârsitul anului 1947, cu putin timp înainte de impunerea abdicarii regelui, în fruntea armatei a fost instalata o noua conducere, în prim plan fiind propulsat Emil Bodnaras.

Cazut în dizgratie, generalul Lascar avea sa fie înlaturat curând din orice functie si cercetat si pentru “crime de razboi contra umanitatii”.A decedat la 24 iulie 1959, în Bucuresti.

*preluare FCSTEAUA